DLV 

Hai cu masina si va fii bine

Istoria telefonului mobil

Motorola DynaTAC 8000X, unul din primele telefoane mobile, care funcţiona în sistem analogic

Istoria telefonului mobil cuprinde evenimentele legate de apariţia primelor telefoane mobile, dezvoltarea şi evoluţia acestora, trecând prin diverse forme, de la staţiile de emisie-recepţie, utilizate la autovehicule, până la telefoanele celulare moderne.

La început, staţiile de emisie-recepţie erau utilizate în dotarea taxiurilor, ambulanţelor, vehiculelor de poliţie şi altor vehicule similare, unde era necesară o intervenţie promptă şi operativă. Acestea nu puteau fi considerate telefoane mobile în sensul actual al cuvântului: nu puteau fi conectate la reţeaua de telefonie fixă clasică şi nu erau dotate cu numere pentru apelare.

Ulterior au apărut şi variantele portabile ale acestora. Astfel, după 1940, Motorola produce o staţie de emisie-recepţie numită "Handie-Talkie", care era de aproape o jumătate de metru lungime şi era utilizată de armata americană.

În Europa, telefonia-radio este folostă prima dată în 1926 în trenul de lux Berlin - Hamburg. La scurt timp, radio-telefonia este introdusă şi pe avioanele de pasageri în scopul îmbunătăţirii siguranţei zborului. Acest mijloc de comunicaţie este utilizat şi de tancurile germane în cel de-al Doilea Război Mondial. La încheierea războiului, aceste echipamente telefonice intră în dotarea maşinilor de patrulă ale poliţiei germane din zona de ocupaţie britanică. În toate aceste cazuri, utilizarea acestor telefoane era încredinţată doar specialiştilor. De-abia după 1950 astfel de telefoane au început să fie folosite şi de nespecialişti, aceasta petrecându-se pe vasele care navigau pe Rin.


Turn-releu

În 1910, inventatorul şi omul de afaceri suedez Lars Magnus Ericsson pune în practică conceptul de telefonie mobilă instalându-si un astfel de dispozitiv în maşina sa. Prin intermediul unei antene bifilare, reuşeşte să se conecteze cu reţeaua de telefonie naţională în timp ce se deplasa prin ţară.[1]

În 1946, inginerii sovietici G. Saphiro şi I. Zaharcenko testează cu succes un telefon montat într-un autovehicul care, pe o rază de 20 de kilometri, se putea conecta la reţeaua locală.[2]

Conceptul de bază de telefonie celulară se naşte în 1947, când cercetătorii îşi dau seama că, prin introducerea unor zone celulare pot îmbunătăţi substanţial eficacitatea convorbirilor. Astfel, în decembrie 1947, Douglas H. şi W. Rae Young, ingineri la firma americană de cercetare Bell Laboratories, propun construcţia unor celule hexagonale ca relee pentru telefoanele mobile.[3] Philip T. Porter (tot de la Bell Labs) propune ca turnurile celulare să fie plasate în vârfurile unor hexagoane imaginare, astfel ca emisia-recepţia să se desfăşoare în trei direcţii. Dar în acea perioadă, tehnologia aferentă nu se dezvoltase încă şi nici frecvenţele specifice nu erau alocate. Abia prin anii 60, Richard H. Frenkiel şi Joe S. Engel (de la Bell Labs) fac descoperiri care revoluţionează electronica.[4]

Totuşi telefoane mobile prin care se puteau forma numere existau deja înainte de 1950. Astfel, în 1948 serviciul de telefonie mobilă fără fir este disponibil în aproape 100 de oraşe americane şi majoritatea autostrăzilor.[4]

Primul telefon mobil complet automat, numit MTA (Mobile Telephone System A) a fost dezvoltat de Ericsson şi lansat pe piaţă în Suedia în 1956. Avem de-a face cu primul sistem care nu necesită control manual, dar avea dezavantajul greutăţii (cântărea 40 kg!).[3] MTB Produce o versiune mai evoluată, cântărea "doar" 9 kg şi a fost introdus în 1965 şi ajunsese până la 600 la desfiinţare.

În 1957, radio-inginerul sovietic Leonid Kuprianovici din Moscova a creat un telefon portabil numit după iniţialele sale LK-1 sau "radiofon". Acesta era prevăzut cu antenă, rotiţă pentru formarea numerelor şi putea comunica cu o staţie-bază. Avea o greutate de 3 kg, raza de acţiune 20-30 km, iar timpul de funcţionare al acumulatorilor ajungea până la 20-30 de ore. Kuprianovici şi-a patentat invenţia în acelaşi an, 1957 (#115494/01.11.1957). Staţia de bază a lui LK-1 se putea conecta la reţeaua locală de telefonie mobilă putând astfel deservi mai mulţi clienţi. În 1958, Kuprianovici şi-a reproiectat telefonul ajungând la o versiune "de buzunar" de 500 gr.

În 1958, URSS începe să dezvolte serviciul naţional de telefonie mobilă Altay. În 1963, acest serviciu se înfiinţează şi la Moscova, iar în următorii ani în 30 de oraşe ruse.

Prin anii 60 se aduc o serie de îmbunătăţiri, mai ales prin contribuţiile lui Frenkiel şi Engel de la Bell Labs, care pun în practică o serie de descoperiri din domeniul electrinicii şi al computerului. În 1970, Amos E. Joel, Jr. (tot de la Bell Labs) inventează un sistem care să permită telefoanelor să treacă dintr-o "arie celulară" într-alta fără întreruperea convorbirii telefonice. În decembrie 1971, AT&T îşi prezintă oferta pentru serviciul de telefonie celulară către Comisia Federală de Comunicaţii (FCC). După ani de dezbateri şi audienţe, oferta este acceptabilă abia în 1982 ca Serviciu Avansat de Telefonie Mobilă (Advanced Mobile Phone Service - AMPS), alocându-i-se frecvenţe din gama 824 - 894 MHz. Serviciul analogic AMPS este depăşit şi înlocuit de cel digital în 1990.

Una din primele reţele publice de telefonie mobilă de succes este ARP din Finlanda, lansată în 1971. Ulterior aceasta a fost considerată ca fiind de generaţie zero (0 G).

Dr. Martin Cooper (Motorola) efectuează prima convorbire cu un telefon mobil în 1973 (reconstituire în 2007)

Telefonia mobilă modernă înregistrează un salt uriaş pe 3 aprilie 1973 când Dr. Martin Cooper de la Motorola, în timp ce se deplasa pe o stradă din New York, efectuează o convorbire cu Dr. Joel S. Engel, şeful direcţiei de cercetare de la AT&T Bell Labs, fiind prima convorbire cu un telefon mobil[5]Era vorba de un telefon Motorola DynaTAC.

În afară de Martin Cooper de la Motorola căruia i se atribuie primul telefon mobil practic, bazat pe utilizarea undelor radio, putem menţiona şi alţi inventatori care şi-au adus contribuţia în evoluţia telefoniei mobile:

  • Nathan B. Stabbefield din Kentucky (patent 887,357);
  • George Sweigert din Ohio căruia i se atribuie primul telefon modern fără fir;[6]
  • Charles A. Gladder şi Martin H. Parelman din Nevada, invenţie patentată în 1979 ce prevedea utilizarea frecvenţelor radio.

Dacă Bell Laboratories introdusese ideea comunicaţiilor celulare pentru maşinile poliţiei (în 1947), meritul Motorola şi mai ales al lui Cooper constă în utilizarea acestuia şi în afara automobilului.[7]

În 1977, AT&T şi Bell Labs construiesc un prototip de sistem celular, iar în anul următor Bell Labs lansează testarea primei reţele celulare din Chicago, având peste 2000 de clienţi de probă, utilizân serviciul AMPS, dar această reţea a fost aprobată de Comisia Federală de Comunicaţii (FCC) abia în 1982. În octombrie 1983, Illinois Bell deschide primul sistem celular comercial.

Prima lansare comercială a telefoanelor celulare a avut loc în Tokio în 1979 (firma NET)[7] În 1981, Motorola şi American Radio Telephonelansează o a doua testare de serviciu comercial pe teritoriul SUA. În acelaşi an, sistemul NMT este lansat în Danemarca, Finlanda, Norvegiaşi Suedia.

În 1982, după amânări îndelungate, FCC aprobă serviciul comercial celular pe teritoriul american.

Primul telefon mobil de pe piaţa americană a fost Motorola DynaTAC 8000 X, care a primit aprobarea în 1983. Destul de redus ca dimensiuni pentru acea epocă, acest tip de telefon, considerat primul telefon mobil veritabil[8], a fost dezvoltat cu portul substanţial al lui M. Cooper şi a necesitat costuri de cercetare de peste 100 milioane de dolari.[5][9]

Telefon mobil din anii 80 realizat deAEG

În 1983, Ameritech introduce în Chicago primul serviciu analog celui furnizat de Advanced Mobile Phone Service (AMPS).

Primul telefon mobil care putea face trecerea de la o arie celulară la alta a fost comercializat de Bell Labs în 1984. Astfel, telefoanele încep să se micşoreze, iar aria lor de acoperire să se mărească.

În anii 80 are loc o dezvoltare susţinută a telefoniei mobile. Apar reţele celulare cu o multitudine de staţii-bază având asigurat şi protocoluil aferent de trecere de la o celulă la alta, fără întreruperea convorbirii. În 1987, numărul de abonaţi americani depăşeşte un milion.

În acea perioadă transmisia se efectua în sistem analog, tehnologie care nu era la fel de performantă ca cea digitală de astăzi. Apăreau interferenţe legate de electricitatea statică şi de zgomot, iar transmisiile erau departe de a fi perfecte. Sistemele utilizate (NMT, AMPS, TACS, RTMI, C-Net şi Radiocom 2000) vor fi desemnate ulterior sub denumirea generală de generaţia I (1 G) de telefoane mobile.

Două telefoane din 1991, care funcţionau în sistem GSM

Are loc o evoluţie rapidă a telefoniei mobile.

Prin anii 90 este lansată a doua generaţie (2G), care era bazată pe sistemele GSM (Global System for Mobile Communication)[10], IS-116 ("TDMA"), IS-95 ("CDMA"), iDEN şi PDC. Sistemul de telefonie 2G este pus în practică pentru prima dată în Finlanda, în 1991, prin reţeaua de tip GSM Radiolinja(astăzi Elisa), fondată la 19 septembrie 1998.[11]

De data aceasta, transmisia se realiza în mod digital. Dispăreau interferenţele, iar conectarea cu reţeaua era mai rapidă.

Telefoanele devin tot mai mici şi portabile (greutatea cuprinsă între 100 şi 200 grame devine standard), mai eficiente energetic, iar popularitatea lor creşte, devenind tot mai ieftine. Industria telefonului mobil ia amploare. Acest lucru se datorează diverselor inovaţii tehnologice, atât în domeniul electronicii (miniaturizarea şi creşterea eficienţei componentelor), cât şi al acumulatorilor. De asemenea, creşterea numărului de antene ale reţelei celulare conduce la scăderea puterii şi energiei necesare unui telefon mobil.

Pe lângă reducerea dimensiunii telefoanelor, mai era necesară şi armonizarea frecvenţelor de lucru din spaţiul european cu cele din America.

Noi servicii oferite de a doua generaţie de telefoane:

  • mesajul SMS: această nouă variantă de comunicare pur textuală a fost introdusă pentru prima dată în 1993 în Finlanda. În curând SMS-ul devine un mod de comunicare preferat de tineret. Şi astăzi, în multe spaţii comerciale este preferată utilizarea mesajului scris în locul apelului vocal.
  • accesul la fişiere multimedia prin intermediul telefonului. Un astfel de exemplu îl constituie Finlanda, unde reţeaua Radiolinja oferea posibilitatea descărcărilor ("download") a tonurilor de apel dorite, şi aceasta începând cu anul 1998.[6]
  • transmiterea de reclame promoţionale: lucru realizat pentru prima dată în 2000, în Finlanda;
  • realizarea de plăţi comerciale pentru utilităţi, pionieratul având loc în Norvegia anului 1999;
  • Internet prin i-Mode, anul 1999, Japonia (prin NTT DoCoMo).

În Franţa primul telefon mobil apare în 1992.[5]

Telefon din generaţia a treia, dotat cu touchscreen

Prima astfel de reţea, sub formă de test a fost introdusă în mai 2001, în Japonia (NTT DoCoMo),[12]lansarea comercială având loc în acelaşi an la 1 octombrie.

Viteza de transmisie este mai mare, la fel şi capacitatea reţelei şi calitatea serviciior oferite, care devin tot mai diversificate.

În 2002 generaţia a treia este lansată şi în SUA şi Coreea de Sud, ţări urmate la scurt timp de Marea Britanieşi Italia.

La sfârşitul anului 2007 existau aproape 200 de milioane de abonaţi ai reţelelor 3G. În acelaşi an venitul adus de serviciile 3G depăşea 120 milioane de dolari.


 

Ştiri

  Cel mai tari faze de ras  
  2013-02-06 20:37:52  
 

http://www.facebook.com/pages/Razi-Cu-Lacrimi/402475703179680

 
  Vrei si uh un site ?  
  2011-05-14 20:37:41  
 

atunci intra pe www.freewb.ro si inregistreazate va fi o alegere buna

 

 

Votare

By UFV&DLV